Calea Victoriei este una dintre cele mai vechi artere ale Capitalei, iar istoria Bucureștilor este strâns legată de această stradă ce se întinde pe o lungime de 2,7 km. Inaugurată de Constantin Brâncoveanu în 1682, Calea s-a numit inițial Podul Mogoșoaiei, datorită străzilor care erau pavate cu trunchiuri de copaci. Astfel, noua arteră a devenit drumul principal al capitalei.
În timpul domniei lui Grigore Ghica, strada este pavată cu piatră, și în 1882 apar primele instalații electrice din București, situate în fața Palatului Regal. Importanța Căii Victoriei a crescut în secolul al XIX-lea, când a devenit stradă domnească. Tot în acest secol, artera își primește numele actual, ca urmare a victoriei armatei române în Războiul de Independență (1878).
În perioada comunistă, Calea Victoriei devine sursă de inspirație pentru regimul aflat la conducere, acesta construind Calea Victoriei Socialismului, în 1980.
De-a lungul străzii nu putem remarca un anume stil arhitectural, multitudinea de clădiri de diferite mărimi fiind folosite în diverse scopuri și construite în perioade diferite. Cu toate acestea, de-a lungul celor 2700 de metri ai străzii, putem vedea clădiri extrem de frumoase și impunătoare, precum Sediul Central CEC, Cercul Militar Național sau Ateneul Român.
Importanța culturală a arterei este subliniată de muzeele situate aici: Muzeul Colecțiilor de Artă, care a servit și drept Cancelarie Domnească pentru domnitorul Alexandru I. Cuza, Muzeul Național de Artă al României (Palatul Regal), situat în Piața Revoluției, construit după planurile lui Nicolae Nenciulescu și care adăpostește tablourile unor nume mari din pictură, precum Nicolae Grigorescu, Ștefan Luchian, Rembrandt sau Rubens și Muzeul Național de Istorie a României, locul în care se află și Tezaurul Național.
Nu doar muzeele sunt reprezentantele culturale ale Căii Victoriei. Tot aici găsim și teatrul Odeon, ridicat pe locul fostei case a lui Costache Ghica, teatrul de revistă Constantin Tănase, Biblioteca Centrală Universitară din București, inaugurată de Carol I în 1895 și clădirile Academiei Române (clădirea Academiei este una dintre cele mai vechi din Capitală).
De-a lungul străzii putem găsi și biserici de o importanță deosebita: Biserica Sf. Nicolae Tabacu, ridicată la sfârșit de secol XVII, Biserica Albă, Biserica Crețulescu, ctitorită chiar de Iordache Crețulescu și Safta, soția sa și fiica lui Constantin Brâncoveanu, Biserica Zlătari și Biserica Doamnei, ctitorită în 1683 de a doua soție a lui Șerban Cantacuzino, Maria Doamna.
Calea Victoriei este, cu certitudine, unul dintre simbolurile Bucureștiului. De-a lungul timpului, a fost locul în care bucureștenii se adunau și încă de la construirea ei a fost una dintre cele mai importante artere ale Capitalei. În zilele noastre, Calea Victoriei este locul de organizare al unor diferite evenimente, unul recurent fiind ,,La pas pe Calea Victoriei”, unde bucureștenii sunt invitați să (re)descopere frumusețea acestei străzi.
Casa Capșa
Complexul hotelier Casa Capșa este situat pe Calea Victoriei, la intersecția cu strada Edgar Quintet. Complexul cuprinde hotelul, o cofetărie, o cafenea și restaurantul Capșa, și era, la un moment dat, cea mai mare firmă de restaurante și cofetării a țării, devenind celebră în toată Europa.
La sfârșitul secolului al-XVII-lea, pe locul unde se află astăzi Casa Capșa, își aveau locul casele și curtea unui boier, Radu Slătineanu. În anul 1830, casele sunt cumpărate de italianul Eronimo Momolo, care deschide un birt ce avea să devină renumit pentru bucătăria italo-orientală, iar deasupra birtului, în 1936, face o sală de bal, unde vor avea loc cele mai elegante baluri ale Capitalei.
În 1868, clădirea își schimbă din nou proprietarul, fiind cumpărată de data aceasta de Constantin și Grigore Capșa, care deschid aici o cofetărie, denumită ,,La doi frați, Constantin și Grigore Capșa”. Constantin se retrage 8 ani mai târziu, lăsându-l numai pe Grigore să se ocupe de afacere. Acesta construiește un hotel, în 1886 și o cafenea, în 1891.
În anul 1869, Casa Capșa a devenit furnizor al Curții Domnești, precum și al altor case regale din Serbia și Bulgaria, succesul ei conducând și la apariția unor fabrici de bomboane și ciocolată. Casa Capșa este interzisă boemei literare până în Primul Război Mondial, când ajunge să fie folosită drept popotă pentru o trupă de ofițeri bulgari.
Casa Capșa se transformă în 1931, după moartea lui Grigore Capșa, în ,,Comandită simplă”, din cauza unor probleme legale. Firma este naționalizată apoi în 1948.
Cofetăria Capșa era tot timpul la cele mai înalte standarde, urmașii lui Grigore Capșa mergând în mod regulat la Paris pentru a obține mostre ale celor mai noi produse de cofetărie, astfel încât cofetăria avea tot timpul noutăți. Un obicei devenit celebru era acela de a vinde produsele de cofetărie din ziua precedentă personalului, la preț de cost. De-a lungul timpului, foarte multe persoane au fost aduse de la Paris pentru a lucra aici, printre care și șefi-bucătari sau șefi-bombonieri.
Casa Capșa era un loc important pentru personalitățile române și oaspeții străini: aici s-au întâlnit mulți scriitori, diplomați sau oameni de stat. Un alt obicei era acela de a lansa o nouă specialitate a casei (de cofetărie sau patiserie) cu ocazia dineurilor oferite în cinstea unor oameni importanți, acest obicei păstrându-se chiar și în ziua de azi.
Casa Capșa își schimbă radical clientela după al Doilea Război Mondial, devenind locul preferat al boemei literare, al pictorilor și al artiștilor. În 1975 are loc o restaurare a clădirii, iar hotelul este redeschis, după ce fusese închis la naționalizarea din 1948. Cafeneaua redevine un loc de întâlnire al elitei bucureștene, iar în 1990 se întoarce la stadiul de proprietate privată, reprimind numele de Casa Capșa și fiind din nou restaurat.
Casa Capșa a fost o perioadă lungă de timp cea mai bună cofetărie a Europei, aducând adesea dulciuri din Orient sau de la Paris și este o clădire reprezentativă pentru Bucureștiul de odinioară.
Patalul Telefoanelor
Complexul hotelier Casa Capșa este situat pe Calea Victoriei, la intersecția cu strada Edgar Quintet. Complexul cuprinde hotelul, o cofetărie, o cafenea și restaurantul Capșa, și era, la un moment dat, cea mai mare firmă de restaurante și cofetării a țării, devenind celebră în toată Europa.
La sfârșitul secolului al-XVII-lea, pe locul unde se află astăzi Casa Capșa, își aveau locul casele și curtea unui boier, Radu Slătineanu. În anul 1830, casele sunt cumpărate de italianul Eronimo Momolo, care deschide un birt ce avea să devină renumit pentru bucătăria italo-orientală, iar deasupra birtului, în 1936, face o sală de bal, unde vor avea loc cele mai elegante baluri ale Capitalei.
În 1868, clădirea își schimbă din nou proprietarul, fiind cumpărată de data aceasta de Constantin și Grigore Capșa, care deschid aici o cofetărie, denumită ,,La doi frați, Constantin și Grigore Capșa”. Constantin se retrage 8 ani mai târziu, lăsându-l numai pe Grigore să se ocupe de afacere. Acesta construiește un hotel, în 1886 și o cafenea, în 1891.
În anul 1869, Casa Capșa a devenit furnizor al Curții Domnești, precum și al altor case regale din Serbia și Bulgaria, succesul ei conducând și la apariția unor fabrici de bomboane și ciocolată. Casa Capșa este interzisă boemei literare până în Primul Război Mondial, când ajunge să fie folosită drept popotă pentru o trupă de ofițeri bulgari.
Palatul Telefoanelor a fost inaugurat în 1934, în prezența regelui Carol al II-lea. În zilele senine, acoperișul Palatului Telefoanelor era unul din puținele locuri ale Capitalei de unde puteau fi văzuți munții. Clădirea a rezistat cutremurelor din 1940, 1977, 1986 și 1990 și a supraviețuit bombardamentelor din 1944, când a fost chiar ținta aviației germane. Aceștia au ratat însă, lovind vechea clădire a Teatrului Național.
Ca urmare a acestor evenimente și a unor probleme descoperite în construcția acoperișului, care nu era proiectat să susțină antene de tipul celor folosite în telefonie, Palatul a intrat într-un amplu proces de renovare și reconstrucție între 1995 și 2005, acesta fiind unul dintre cele mai mari proiecte arhitecturale de reconstrucție din România.
Palatul Telefoanelor este un simbol al Bucureștiului, rezistând anilor și evenimentelor diferite ce s-au petrecut de-a lungul vieții sale.
